Câteodată mă întreb dacă oamenii care mă urmăresc văd doar câteva poze frumoase sau dacă își dau seama că, în spatele lor, există o femeie care încă încearcă să-și găsească locul. Adevărul este că nu am ajuns încă acolo unde îmi doresc și poate tocmai de aceea îmi place atât de mult să împărtășesc drumul, nu doar destinația.
După ce am devenit cetățean german, am simțit pentru prima dată că un capitol din viața mea s-a închis cu adevărat. Ani întregi am avut senzația că sunt între două lumi. România era acasă, dar viața mea se construia în Germania. Acum nu mai simt că trebuie să aleg. Pot să fiu amândouă și, poate pentru prima dată după foarte mulți ani, am curajul să-mi fac planuri care nu mai par imposibile.
Unul dintre ele este să mă înscriu la un master în Social Media. Mi se pare amuzant că viața m-a adus exact aici. Dacă mi-ar fi spus cineva acum câțiva ani că voi visa să învăț despre conținut digital, branding și comunicare, probabil aș fi râs. Dar viața are un mod ciudat de a ne conduce exact acolo unde avem nevoie să ajungem.
Nu vreau diploma doar pentru că „dă bine”. O vreau pentru că îmi place să învăț. Pentru că vreau să înțeleg de ce unele povești ajung la milioane de oameni, iar altele rămân necitite. Pentru că vreau să creez conținut care îi face pe oameni să simtă ceva.
Îmi doresc și un job. Nu unul în care să număr orele până plec acasă, ci un loc unde să intru dimineața cu cafeaua în mână și cu sentimentul că fac parte din ceva. Un loc unde să cresc, unde să învăț, unde să cunosc oameni și unde să mă întorc a doua zi cu drag.
Știu că pare ciudat, dar de ceva timp manifest constant un lucru: Mini Cooperul meu roz. Îl văd atât de clar în mintea mea, încât uneori aproape uit că încă nu există. Mă văd ieșind dimineața din casă, cu muzica preferată în boxe, conducând spre serviciu și zâmbind fără niciun motiv. Nu pentru că mașina în sine ar schimba ceva, ci pentru că ar însemna că femeia care visa cândva la toate lucrurile astea nu a renunțat.
Îmi place mult Emily in Paris. Nu pentru hainele de designer. Nu pentru Paris. Ci pentru energia ei. Pentru curajul de a începe de la zero într-o țară nouă și pentru faptul că spune „da” oportunităților chiar și atunci când îi este frică. Nu vreau să fiu Emily. Vreau doar să fiu varianta mea. Cu accentul meu românesc, cu viața mea construită în Germania, cu toate greșelile pe care încă le fac, cu un Mini Cooper roz în loc de Paris și cu poveștile mele.
Uneori mă gândesc că oamenii cred că visele mari apar dintr-odată. La mine nu a fost așa. Ani la rând am făcut pași mici. Am învățat limba. Am început de la zero. Am avut momente în care nu mă regăseam nicăieri. Am avut zile în care îmi era dor de casă și zile în care mă întrebam dacă voi simți vreodată că aparțin cu adevărat unui loc.
Astăzi nu pot spune că am toate răspunsurile. Dar am ceva ce înainte nu aveam: direcție. Știu cine vreau să devin. Vreau să construiesc MiraSoul din iubirea mea pentru frumos, pentru organizare și pentru toate lucrurile mici care ne fac viața mai blândă. Vreau ca într-o zi să îi pot învăța și pe alții ceea ce eu încă învăț acum. Nu pentru că mă consider expert, ci pentru că știu cât de mult contează să existe cineva care îți spune: „Și eu am fost exact acolo unde ești tu acum.”
Poate că peste câțiva ani voi reciti rândurile astea. Poate voi zâmbi pentru că voi veni acasă după o zi de lucru într-un job pe care îl iubesc. Poate voi parca un Mini Cooper roz în fața casei. Poate voi termina masterul. Poate MiraSoul va fi devenit exact locul pe care îl visez astăzi. Sau poate viața mă va surprinde cu ceva și mai frumos.
Dar un lucru sper să nu se schimbe niciodată. Să nu încetez să cred în femeia care încă își construiește viața. Pentru că, dacă am învățat ceva până acum, este că trebuie cele mai frumoase povești nu încep atunci când ai reușit. Încep atunci când ai curajul să spui:
„Încă nu am ajuns acolo.
Dar sunt pe drum.”
© 2024 MiraSoul.ro
